Kia Ora, Noua Zeelanda – taramul verde de la capatul lumii

Kia Ora! Cand zici Noua Zeelanda, te gandesti automat la multa natura, la aer curat, la peisaje rupte din basme si la liniste relaxanta.

Visam la ziua in care voi calca pe pamant neozeelandez. A fost destinatia la care am ravnit intotdeauna, era o dorinta bine pusa deoparte, in care mi-am concentrat toata speranta ca se va indeplini. Si, cum la mine functioneaza zicala „ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa primesti”, am ajuns in acest an in frumoasa Noua Zeelanda.

Pentru ca este o destinatie in care se ajunge cu greu (desi acum, dupa ce am fost, nu as mai putea afirma asta), am combinat-o cu Australia, insa despre Australia va voi povesti intr-un alt articol, pentru ca acum ard de nerabdare sa va spun despre Noua Zeelanda.

Auckland

Aterizez in Auckland, inca ametita putin de fusul orar care se simte din plin in primele trei zile. Cum mi-e bunul obicei, ies pe usa hotelului in maximum jumatate de ora de la check-in. La ceas de seara ma indrept spre port. Strabat celebra Queen Street plina de magazine celebre si ajung la Ferry Building, de acolo merg pe malul apei pana la Viaduct Basin pentru a ma infrupta din pestele si fructele de mare ale restaurantelor lipite unul de altul. Plimbandu-ma pe malul apei, am un sentiment de déjà vu: orasul acesta seamana foarte bine cu San Francisco. Fac aceasta afirmatie cu voce tare, iar unul dintre turistii cu care am placerea sa calatoresc are o tresarire, aprobandu-ma, traind acelasi sentiment cu mine.

A doua zi de dimineata, descopar orasul la lumina calda a soarelui. Auckland-ul merita facut la pas deoarece este mic. Ce-i drept, iti trebuie si o oarecare conditie fizica, pentru ca exista stradute ceva mai abrupte. Doua obiective turistice in oras nu trebuie ratate: Auckland War Memorial Museum – care aduce in fata ochilor toata istoria insulei si Sky Tower – unde ai ocazia sa admiri orasul de la o inaltime ametitoare, iar cei in cautare de adrenalina pot sari de pe turn.

Dupa turul de oras, mergem spre port pentru a lua ferryboat-ul spre Insula Waiheke. Localnicii se lauda cu plajele si atmosfera de pe aceasta insulita aflata la o distanta de aproximativ 40 de minute de oras. Au si de ce! Desi nu am destul timp sa ajung la plaja principala de pe insula, ajung pe cea mai apropiata plaja unde peisajul ma cucereste. Un golfulet cu apa de un albastru pur, nisip fin si zeci de barcute ce plutesc in departare. Desi e inceput de primavara, vremea e foarte placuta, asa ca multi localnici ies la plimbare pentru a se bucura de soare.

Las in urma Auckland-ul, care m-a cucerit pe deplin, asa cum a facut-o si San Francisco, si plec spre Rotorua. Urmeaza un drum care imi asterne in fata ochilor tot ce asteptam eu sa vad. Pasuni perfect ingrijite cu sute de oite si vacute, mosii frumos aranjate, munti impaduriti si totul asezat perfect. Aici vezi la tot pasul oameni calmi, veseli, carora le place sa isi faca treaba in tihna, sa aseze totul la locul lui, chiar si fiecare fir de iarba. Respecta natura, isi respecta viata si ii respecta foarte mult pe toti cei din jur. Cand intri in tara lor, ai tendinta sa crezi ca sunt exagerati cerandu-ti sa declari orice aliment si echipament sportiv, insa cand faci cunosctinta cu aceasta tara in care mancarea are gust natural, aerul e proaspat, padurile cresc neatinse, animalele zburda pe pasuni, bei apa de la robinet fara sa iti fie frica, iar in supermarket nu gasesti decat alimente specifice sezonului in care te afli, iti dai seama ca ei, de fapt, impun toate aceste reguli din respect pentru generatiile viitoare.

Hobbiton si Rotorua

In drum spre Rotorua, oprim la pesterile Waitomo pentru a pasi in lumea magica a viermisorilor sclipitori ce iti dau impresia ca te afli sub un cer plin de stele. Dupa Waitomo urmeaza mult asteptatele platouri de filmare ale filmului Hobbit si Stapanul Inelelor.Intram pe mosia fermierului Alexander si pasim in lumea de basm a filmului. Pentru doua ore, redevin copil si ma bucur de fiecare element de decor. Totul e foarte bine redat in realitate. Fiecare casuta de hobbit e diferita: una e a pescarului, alta a fierarului, alta a brutarului, iar, in varf de deal, cea a lui Bilbo Baggins. Spre final, degustam din berea ce curge in halbe la celebrul han din sat.

 

Nu mai dureaza mult si ajungem in Rotorua. Mirosul de sulf se simte pretutindeni, insa, dupa foarte putin timp, ma obisnuiesc. Seara, am iesit in centrul statiunii sa ma infrupt dintr-o suculenta friptura de vita. Trebuie sa specific ca o friptura de vita aici este la acelasi pret cu o friptura de pui, asa ca profit din plin si, de cate ori am avut ocazia, o devorez.

Cat stam in Rotorua, participam la un spectacol Maori cu al lor celebru dans Haka si servim cina hangi, hoinarim prin parcurile Te Puia si Wai o Tapu, unde admiram izvoare termale si gheizere frumos colorate, ascultam legende si cunoastem oameni mandri ca sunt maori si duc mai departe traditia pastrata din mosi-stramosi. Celebrele sculpturi in lemn le vezi aici la tot pasul si admiri fiecare detaliu din ele. Aproape in fiecare sculptura gasesti cate un zeu in care ei inca mai cred. Pe langa sculpturi, maorii fac si haine din fibre naturale, dar si bijuterii din piatra verde sau jad.
Rotorua este si o celebra statiune cu bai termale a caror minerale si namol sunt folosite din vremuri stravechi in tratarea articulatiilor. Vechile bai au fost transformate in centre spa unde te poti relaxa in voie cat este ziua de lunga.

Christchurch

Din Rotorua mi-am luat zborul spre Christchurch, un oras extrem de trist. Cat stau aici, am un nod in gat. Un cutremur a devastat intregul oras in 2011. In urma, au ramas cladiri distruse, hoteluri si restaurante pustii. Au ramas perdele cazute in geam, farfurii pe mese, mobilier, nemiscate de mai bine de cinic ani, de cand s-a intamplat tragedia. Ma simt ca pe platourile de filmare ale unui film de groaza. Mai ales ca, dupa ora 17:00, strazile devin pustii – singurii „locuitori” ai zonei centrale sunt muncitorii care se chinuie sa puna pe picioare cladiri rase de pe fata pamantului. In fata Catedralei distruse, in care si-au gasit adapostul pasarile, sunt fotografii cu ce era in Christchurch candva. Te uiti la fotografii si in jur si cauti cu privirea locul in care se aflau cladirile victoriene de o frumusete aparte. E o experienta care te pune fata in fata cu forta naturii si te indeamna sa pretuiesti ceea ce ai acum, caci viitorul e imprevizibil.

Greymouth

A treia zi, dis de dimineata, luam trenul Tranzalpine spre Greymouth. Unul dintre putinele trenuri panoramice ale lumii, te poarta la poalele muntilor inzapeziti, pe langa lacuri glaciare si rauri albastre. Desi doar o mica parte din traseu are peisaje cu adevarat spectaculoase, pot spune ca aceasta calatorie merita din plin, e altceva. O jumatate de zi in care mai schimbam atmosfera, ne cunoastem mai bine, zicem bancuri, povestiri haioase din alte calatorii, ne simtim ca intr-o excursie la scoala.

Din Greymouth, ne preia autocarul si mai strabatem o parte din traseu pe coasta de vest a Insulei de Sud, scaldata in apele involburate ale oceanului ce au sapat in stancile inalte ale tarmului. Spre seara, am ajuns in Franz Joseph, o statiune micuta de munte, cu multe cabanute si restaurante. Seara o petrecem la piscinele in aer liber cu apa termala.

A doua zi de dimineata, echipati din cap pana in picioare,plecam spre ghetar. Plimbarea pana la ghetar este extrem de placuta: doua ore de mers pe jos pe un traseu usor, intr-un cadru de poveste cu stanci multicolore, vegetatie proaspata, un parau ce vine de sus, de la ghetar si multe-multe cascade. Ajungem la ghetar, care ne intampina cu tristete. Cascadele si paraul acum imi par siroaie de lacrimi. Pe traseu, ghidul tot imi arata unde se afla baza ghetarului cu opt-patru-doi ani in urma si ma tot uit in sus si inaintez cu nerabdare, sa il vad de aproape. Este primul ghetar pe care il vedeam in viata mea. Cand ajung la baza, ma intristez amarnic. Din ghetar a mai ramas un petic, undeva, in varf de munte. Nici vorba sa urc pe el asa cum citisem prin ghidurile de calatorie. Incalzirea globala e evidenta aici si toate astea se intampla intr-o tara cu doar 16 locuitori/km2, care acorda o importanta exagerata conservarii mediului. E trist sa gasesti la capat de lume un coltisor verde de rai care incepe sa dispara usor, usor. Parca mi se naruie si ultima speranta.

Ne despartim de Franz Joseph si plecam spre Queenstown pe un drum lung, dar nelipsit de peisajele ce ne-au tot incantat privirile in ultimele zile.

Queenstown

Odata ajunsa in Queenstown, si inteleg de ce a primit acest nume. Orasul, extrem de cochet, aflat pe malul lacului Wakatipu, este plin de magazinase de lux, restaurante, promenada si hoteluri, inconjurat de munti stancosi, denumiti de localnici The Remarkables. Aici, iarna e forfota mare, iar in sezonul trecut au inregistrat un record al numarului de turisti veniti la partiile de ski. Queenstown este punctul de plecare spre Milford Sound, unde mergem urmatoarea zi.

Daca ceea ce vazusem pana aici mi se paruse exceptional in materie de peisaje, acum raman marcata pe viata. Nu mi-am putut inchipui ca exista asa ceva. Natura se desfasoara in toata splendoarea ei in fata ochilor mei. Stau si ma gandesc cum as putea sa desriu in cuvinte ceea ce am vazut… si nu reusesc. Cred ca am sa las pozele sa vorbeasca pentru mine.

Milford Sound

Ajungem la celebrul Milford Sound dupa aproape cinci ore de mers cu autocarul. Un catamaran ne plimba de-a lungul fiordului, pe la baza stancilor ce se inalta ametitor deasupra noastra, pe sub cascade si pe langa foci. Cat dureaza calatoria, nu dezlipesc camera foto de ochi. Emotiile sunt coplesitoare in fata maretiei naturii. As putea numi Milford Sound cireasa de pe tort a acestei calatorii.

 

S-au scurs prin fata ochilor noua zile minunate in Noua Zeelanda. Noua zile care m-au intinerit cu vreo zece ani atat sufleteste, cat si trupeste. Daca m-as mai intoarce, as lua-o la pas, cu rucsacul in spate si cu harta in mana. As hoinari cat e ziua de lunga, as profita cu toate simturile de sanatatea si prosperitatea naturii.