Candva, citeam despre Ushuaia ca este locul unde se termina lumea si incepe nemarginirea. Urcand pe dunele de nisip din desertul Namib si privind in zare, am avut sansa sa inteleg ceva mai bine aceasta expresie. Desertul Namib da, in fapt, numele tarii Namibia si inseamna “intindere vasta” in dialectul Nama. Si nu cred sa existe vreun nume care sa i se potriveasca mai bine.
Expeditia noastra in Africa Australa a inceput cu un drum lung (cum aveau sa fie cele mai multe zile) intre Windhoek si Namib Desert Lodge – un drum de 450 de kilometri din cei peste 3.500 care aveau sa fie parcursi in 12 zile, cei mai multi dintre ei pe drumuri de pietris, unde uneori nu intalneai alta masina timp de cateva ore.
Nu m-am gandit vreodata ca as putea fi fascinat de un desert. Dar Desertul Namib este altceva. Cel mai vechi desert din lume se intinde pe aproape toata coasta Namibiei ca o fasie lunga si ingusta (40-80 de kilometri latime) de nisip cu reflexe rosiatice, care pare a fi de oriunde altundeva, dar nu de pe Terra. Dunele sale, care pot atinge si 400 de metri inaltime, par uneori a se undui in bataia vantului, iar ceata care vine dinspre ocean pastreaza suficienta umiditate pentru a intretine o flora si o fauna mult mai bogata decat te astepti de la un desert. De la antilopele Oryx pe care le vezi pe dunele de nisip, ce pot trai saptamani intregi fara apa, pana la elefantii adaptati pentru desert din Kaokoland si la hiena care traversa drumul prin fata masinii noastre, multe alte animale gasesc cumva o cale de a supravietui in acest tinut.
Panorama de la Deadvlei, cu acele schelete de copaci pe depresiunea cu argila alba, intre dunele de nisip rosu si cu albastrul cerului care pare mai degraba pictat decat real, creeaza niste imagini din care si cel mai nepriceput fotograf poate scoate adevarate capodopere fara a folosi Photoshop.
In prima mea noapte la Namib Desert Lodge, am mers cateva zeci de metri in afara lodge-ului sa vad stelele. Pentru prima oara in viata mea, am vazut Calea Lactee asa cum o vazusem in filmele documentare. Cerul noptilor namibiene este si el o poveste de trait si mult mai greu de povestit. Daca ar fi sa spun rapid trei motive pentru care m-as intoarce in Namibia, cerul instelat ar fi unul dintre ele. Cu siguranta insa, ar fi mai mult de trei, caci, in timp ce scriu, imi aduc aminte de drumul dintre Etosha si Rundu unde, timp de patru ore, nu am intalnit nicio masina, niciun om. Totul parea ca la inceputul lumii si mi-am dat seama brusc ca nu am realizat acest lucru decat cand mi-a spus ghidul, iar in momentul in care am realizat, mi-a fost dor de planeta Pamant de acum cateva sute de ani.
Din Namib am plecat cu grupul catre Swakopsmund cu trei avioane Cesna mici. A fost o inspiratie de moment care a creat o experienta memorabila, caci sa plutesti timp de o ora peste desert, apoi sa planezi asupra campurilor de diamante, ca mai apoi sa ai sansa unica sa vezi dunele de nisip care se revarsa efectiv in mare pe Skeleton Coast, reprezinta o experienta once in a life time. Skeleton Coast, cu salba de epave, pare mai degraba un tinut de legenda decat unul real. Zeci de nave si-au gasit sfarstul aici, atrase de un miraj format de combinatia desert – mare. Sute de schelete de mamifere de mari dimensiuni sunt, de asemenea, marturii ale aceluiasi miraj.
In fine, Swakopsmund este un orasel tipic teuton, populat de Nama, Herrero sau Damara – cateva dintre triburile care compun populatia Namibiei. Un oras foarte frumos, scaldat de apele oceanului Atlantic si mangaiat de curentul rece Benguela care sustine una dintre cele mai bogate vieti marine din Africa. Ne-am bucurat din plin de fructele de mare delicioase la cina la Jetty – un restaurant construit pe vechiul ponton al orasului, undeva la 150 de metri in ocean – o experienta culinara memorabila!
Ziua urmatoare, aveam sa parasim coasta ca se ne afundam in Damaraland, unul dintre locurile cel mai putin prietenoase de pe Pamant. Faptul ca aici s-a filmat MadMax Fury Road spune multe despre acest tinut. Dar, inainte de a parasi coasta, am trait una dintre cele mai frumoase experiente din aceasta excursie, si anume vizitarea Cape Cross, un golf aflat pe Skeleton Coast, unde an de an, in noiembrie si decembrie, se aduna peste 200.000 de foci pentru a da nastere puilor. Spectacolul este un adevart documentar despre lupta pentru supravietuire si spiritul matern. Sunt peste 2,5 milioane de foci in Namibia, ceva mai multe decat intreaga populatie a Namibiei care nu depaseste 2,3 milioane.
De fapt, Namibia, cu o suprafata de peste 830.000 de km², este una dintre tarile cu cea mai mica densitate a populatiei din lume. In Damaraland, am avut contact cu primele triburi. Oamenii prietenosi si diversitatea culturala sunt alte motive pentru care m-as intoarce in Namibia. Femeile Herrero, in rochiile victoriene, si populatia Damara, cu limba ei presarata cu clickuri melodioase asemenea tribului Koisan, ne-au relevat pentru prima oara diversitatea demografica a acestei tari: o tara colonizata sangeros de germani la inceputul secolului al XX-lea, cand aproape au exterminat populatiile Nama si Herrero.
Am avut mai apoi sansa sa vizitam situl Twyfelfontein Rock Art, o intindere cu circa 2.500 de gravuri in roca rosiatica din Damara, infatisand scene de viata si invataturi cu o vechime de peste 2.000 de ani, atribuite populatiei San (mai cunoscuti la noi ca bosimani). Situl este inclus in patrimoniul UNESCO din 2007. In urmaoarea zi, am intalnit probabil cel mai cunoscut trib din Namibia, si anume Himba People. Celebru in intreaga lume, in special datorita coafurii si frumusetii femeilor, Himba este un popor descendent Bantu, nomazi crescatori de vite care traiesc in regiunea de centru-nord a Namibiei. Femeile petrec in fiecare zi doua-trei ore intr-un ritual cosmetic ce incepe cu o baie de fum aromat (care inlocuieste apa – resursa greu de gasit in zona) si continua apoi cu aplicarea pe corp a unor creme pe baza de argila, ierburi si grasimi care dau trupurilor o culoare rosiatica-aurie. Coafura lor este rodul unei munci de trei zile in fiecare luna. Conditiile de viata precare nu par a aduce vreo umbra de tristete pe chipurile acestor oameni care se trezesc si adorm cu zambetul pe buze.
De fapt, aici, in Africa, am realizat ca oamenii inca se bucura de darurile simple ale vietii si singura lor grija este sa asigure mancare pentru familia lor. Am parasit tinutul Damara pentru a ajunge in Etosha – campia alba – una dintre formele de relief care se vede din spatiu. Etosha este unul dintre primele parcuri nationale ale lumii. Infiintat in 1907, avea o suprafata de aproape 100.000 de km², ajungand astazi la ceva mai mult de 20.000 de km². Zona centrala (Etosha Pan) este o depresiune de argila alba care, o data la cativa ani, se umple de apa printr-o retea de rauri subterane care vin tocmai din Angola. In restul timpului, animalele sunt mai mereu pe langa cele 100 de ochiuri de apa, unele avand apa tot anul, altele doar in sezonul ploios. Pentru cei ce merg in Africa sa vada animale, Namibia nu este in top. Cu toate acestea, in Etosha se pot vedea usor elefanti, lei si toata gama de antilope si zebre. Ceea ce atrage in Etosha este peisajul acesta de imbinare de vegetatie cu albul desertului.
Am dormit in mare parte la lodge-uri, in corturi asezate pe platforme de lemn sau de beton, suficient de sigure si confortabile. Toate au fost de foarte buna calitate, insa as mentiona Mushara Bush Camp pentru o atentie la detalii si o calitate a serviciilor mai rar intalnita pana si intr-un hotel de cinci stele. Am continuat expeditia catre nordul Namibiei unde am intalnit oamenii triburilor Kavango si Caprivi, oameni prietenosi si veseli ce traiesc intr-un tinut fertil unde uneori ploile transforma drumurile in rauri, localnicii ajungand la serviciu cu Mokoro (canoe traditionala). A fost oarecum ireal sa aflu de la ghidul nostru din Rundu ca mama lui a fost mancata de un crocodil.
Plimbarea cu barca pe Raul Okavango ne-a oferit unul dintre cele mai frumoase apusuri de soare din cate am vazut pana acum. Emotia de a avea in jur zeci de hipopotami care ne urmareau cu atentie, pregatiti sa ne atace in caz ca le incalcam teritoriul, a completat o senzatie de aventura si libertate deopotriva. Fasia Caprivi a fost ultima noastra destinatie din Namibia. Granita a patru tari – Namibia, Botswana, Angola si Zambia – fasia este o regiune cu vegetatie luxurianta si fauna bogata.
Mahango Game Reserve, unde am facut doua incursiuni de safari, ne-a intampinat cu flori de baobab si familii numeroase de Impala si Kudu, dar si cu elefanti care ne-au taiat calea sau cu bivoli cu priviri neprietenoase. Apropo de antilope, este bine de stiut ca in Namibia exista foarte multe rezervatii private in care se pot intalni mii de antilope si, chiar daca este trist, carnea de antilopa este una dintre felurile de mancare cel mai des intalnite la lodge-uri.
Am parasit Namibia cu dorinta de a ne intoarce candva si am facut o scurta incursiune in Botswana, tara cea mai putin corupta din intreaga Africa si cu un nivel de trai la standarde mult peste media statelor din regiune. Din pacate, din cauza Desertului Kalahari, malariei si virusului HIV, speranta de viata este una dintre cele mai scazute din lume.
Nu as putea spune ca am vizitat Botswana, de vreme ce am stat doar o noapte in Parcul National Chobe, insa pot spune ca oamenii din Namibia mi-au parut mai calzi si mai prietenosi. Chobe este o minunatie, mai ales pentru o croaziera cu barca la apus. O colectie intreaga de pasari, de la Ibisi la Heroni sau vulturi africani, te asteapta pentru poze, hipopotamii se plimba nestingheriti prin apele putin adanci si ies sa pasca iarba, crocodilii se incalzesc la soare si bivolii se aduna in grupuri, aruncand priviri piezise catre turistii curiosi. Daca mai ai si sansa pe care am avut-o noi sa intalnesti doi elefanti tineri iesiti la joaca in rau, atunci chiar poti sa ai o dupa-amiaza perfecta.
Expeditia noastra s-a incheiat in Zimbabwe, tara ce tocmai s-a scuturat de jugul pus pe grumazul ei vreme de 40 de ani de Robert Mugabe. Oamenii sunt simpli si saraci, cu totii miliardari, avand in vedere ca dolarul din Zimbabwe atinsese cote de miliarde si trilioane. Astazi, moneda oficiala este dolarul American, iar miliardele se vand pe cativa centi ca suvenire.
Pentru mine a fost speciala ziua in care am ajuns la Cascada Victoria, caci a fost un vis de copil sa calc pe urmele lui Livingstone. Cea mai mare cascada a lumii este cu adevarat la fel de impresonanta cum a parut in scrierile copilariei mele. Am facut sute de poze cu gandul sa aduc acasa ceea ce am simtit, dar, uitandu-ma apoi la ele, mi-am dat seama ca pozele nu pot cuprinde emotia celui care le-a facut. Zborul cu elicopterul a fost cumva un adio cu gand de revenire, caci, cu siguranta, voi reveni aici in urmatorii ani.
Sorin Stoica
